mînă (mấini),
s.f. –
1. Parte anterioară a
brațului. –
2. Braț, membru superior al
omului. –
3. Latură,
parte. –
4. Pumn (conținutul). –
5. Strat, înveliș. –
6. (În
jocurile de
cărți)
Persoană căreia-i
vine rîndul să
joace sau să
dea cărțile. –
7. Categorie, rang,
clasă. –
8. Dibăcie, abilitate. – Mr.
mînă, mănă, megl.
mǫnă, istr.
măr(ę). Lat.
mănus (Pușcariu 1079; Candrea-Dens., 1120; REW 5339), cf. it., sp.
mano, fr.
main, cat.
ma, port.
mão. După pl.
mîni s-a format un sing. analogic,
mînă, cf. pl. înv.
mînule (
ipoteza unui lat. *
mana, cf. Pușcariu 1079, nu pare necesară). Este cuvînt de circulație
generală, numai în Crișana a
fost înlocuit cu
brîncă (ALR, I, 49). Cf.
mîner, mînecă, mănușe, mănuchi. Der.
mînuță, s.f. (
mînă mică), cf. it.
manuccia;
mînui, vb. (a
mania, a
conduce), format după fr.
manier;
mînuitor, adj. (care mînuiește);
înmîna, vb. (a remite, a pune în
mînă), formație literară din
sec. XIX;
îndemînă, adv. (la
mînă,
ușor; adj.,
ușor, accesibil, favorabil);
îndemînatic, adj. (
abil, înzestrat);
neîndemînatic, adj. (stîngaci, greoi);
îndemănos, adj. (accesibil,
ușor, comod);
îndemîna, vb. (a facilita, a pune la dispoziție; a
ajuta, a înlesni; refl., a fi oportun; refl., a da încredere);
amînă, adv. (înv., în
apropiere);
sumînă, s.f. (subsuoară), cu pref.
sub-;
mînătură, s.f. (
vrajă,
farmec);
mînăștergură, s.f. (Trans., Bucov.,
prosop), format artificial din
mînă și
șterge. Der. neol.
mania, vb. (a manipula), din fr.
manier;
manej, s.n., din fr.
manège;
remania, vb. (a recompune; a reconstitui un guvern), din fr.
remanier;
manipula, vb., din fr.
manipuler;
manipulator, s.m., din fr.
manipulateur; cf.
manevră, manivelă.