mînjí (mânjésc, mânjít),
vb. – A mîzgăli, a
unge, a
murdări, a
păta. Origine îndoielnică. Se consideră der. din sl.
mažati, mazǫ „a
unge” (Miklosich,
Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich,
Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl.
maža „unsoare”,
rus.
mažatĭ, mažnutĭ „a
unge, cu grăsimi”;
dar fonetismul e
greu de explicat (cf. der. sl.
pomažiti ›
pomăzui).
Poate ar trebui să se
pornească de la
mîzgă,
cum a sugerat Tiktin, prin intermediul unui der. verbal *
mîzgi. – Der.
mînjală, s.f. (unsoare, zugrăveală; var
amestecat cu pămînt;
clei; apretare, un anumit
clei de apretat cînepa);
mînzală, s.f. (Mold., scrobeală), unde
apare mai
clar legătura cu sl.;
mînjoală, s.f. (Trans., unsoare, grăsime);
mînjălău (var.
mînzălău), s.m. (Mold.,
băiat de spălătoreasă), încrucișare
între mînji „a săpuni” cu „
măngălău”;
mînzăli, vb. (a se mînji);
mînzăleală (var.
mînzălitură, mînjitură), s.f. (
pată, murdărie, grăsime);
pămînzalcă, s.f. (Munt., scrobeală pentru
firele de
bumbac; Munt.,
curea care
leagă fuiorul de
furcă), în
loc de *
pomînzalcă;
tămînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref.
tă- puțin clar, cf.
tămînda;
tămînjer, s.n. (
băț),
poate prin încrucișare cu
tău(n)jer, cf.
mînjălău. – Cf.
mîsgăli.