méșter (méșteri),
s.m. –
1. Maestru, maistru. –
2. (Adj.) Expert, cunoscător. Germ.
Meister, prin intermediul sl.
mestru (Cihac, II, 194), sau mai
sigur din mag.
mester (Tiktin; Candrea; Gáldi,
Dict., 94), cf. ngr. μάστορας,
alb.
mještrë, tc.
mehter, slov.
mešter. Cf. Și
măestru.
Meșter-grindă, s.f. (
grinda principală), folosită în Trans., este
calc din mag. Cuvîntul
apare în
doc. slavorom. din 1404. Der.
meșteră, adj. f. (expertă,
dibace);
meștereasă, s.f. (
femeie practică, experimentată);
meșteri, vb. (a
lucra; a se întreține);
meșterie, s.f. (
meserie, disciplină);
meșteriță, s.f. (
femeie dibace);
meșteresc, adj. (de
meșter, artistic);
meșteșug (var.
meșterșug), s.n. (ocupație, profesiune; industrie, disciplină, îndemînare;
tertip, vicleșug), din mag.
mesterség (Cihac, II, 515; Gáldi,
Dict., 94), cu
r păstrat în
sec. XVII;
meșterșugui, vb. (a
lucra),
sec. XVII, înv.;
meșteșugar, s.m. (muncitor; artizan);
meșteșugăreț, adj. (muncitor,
dibaci);
meșteșugi, vb. (a
lucra artistic; a
învăța, a
deprinde, a inventa, a
urzi, a unelti);
meșteșugos, adj. (
dibaci,
iscusit).