metóc (metócuri),
s.n. –
1. Mănăstire dependentă de alta. –
2. Reședință călugărească în
afara mănăstirii. – Var.
metoh, mitoc, (pl.)
metoace. Mr.
mitohe. Ngr. μετόχι (Roesler 572; Murnu 37), parțial prin intermediul sl.
metochĭ (Vasmer,
Gr., 98; Conev 108). – Der.
mitocan, s.m. (
bădăran,
nerod, nătărău;
mojic,
grosolan), după Filimon de la un
metoc sau reședință din București, din
cartierul Dealul Spirii, pentru al
cărui sens cf. sp.
arrabalero;
mitocancă, s.f. (mahalagioaică);
mitocănesc, adj. (vulgar, necioplit);
mitocănește, adv. (mîrlănește);
mitocănie, s.f. (grosolănie, necuviință);
mitocănime, s.f. (adunătură de mitocani).