pălăí (-ăésc, -ít),
vb. –
1. (Mold.) A
arde cu
flacără. –
2. A fîlfîi, a
flutura. – Var.
pălui. Creație expresivă, care se bazează în același
timp pe
ideea de „a
arde” și pe
cea de „a
lovi”,
proprie lui „a
păli” ca și pe
cea de
mișcare ritmică, exprimată prin repetiția
pă-lă. Se folosește mai
ales în
formă triplată
pălălăi, vb. (a
arde; a
flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (
Iordan,
BF, II, 185), cf.
tălălăi, bănănăi etc., pe care
Pascu,
Suf., 200
îl reducea la
pală. – Der.
pălălaie, s.f. (flăcăraie;
obiect exagerat de
înalt);
pălălău, s.n. (
obiect foarte înalt;
băț,
prăjină);
pălăpăi, vb. (Olt., a
arde), încrucișare cu
pîlpîi;
pălăurdi, vb. (Mold., a
fugi, a
scăpa, a se
risipi ca
fumul), cu un suf. care pare de origine țig.,
pălățoandră, s.f. (
femeie stricată), cu suf. -
oandră, cf.
buleandră, fleandură, hoandră (Cihac, II, 239,
îl explica prin
ceh.
palanda „
pat” și Philippide,
Principii, 151, prin
palat,
fără îndoială înșelat de analogia aparentă cu
curtezană ‹
curte), cuvînt
rar care
apare numai în
vechile dicționare;
pălăurat, adj. (
prost,
țicnit), în
Banat;
pălăvatic, adj. (
țicnit, trăznit;
prost;
bădăran), var.
palavatic, coincide cu ngr. παλαβός, bg.
palav (Scriban), rut.
pulevatik (Candrea),
fără să se
poată hotărî pînă la ce
punct depinde de
ele. – Cf.
păli.