pái (páie),
s.n. –
Tulpină uscată de cereale. – Mr., megl.
pal’u. Lat.
pălea (Diez, I, 301; Pușcariu 1248; Candrea-Dens., 1310; REW 6161), cf. it.
paglia, logud.
padza, prov.,
port.
palha, fr.
paille, cat.
palla, sp.
paja. Cuvîntul
rom. este un sing. refăcut după pl.
paie (Byck-
Graur 36). Cf. și Labhardt,
Le latin palea, Romanica Helv., XX, 222-9. Der. din lat.
pallium (Giuglea,
Cercetări, 19), este o
ipoteză inutilă pe care Pușcariu,
Dacor., VII, 476, a reactualizat-o în
parte. Der.
păios, adj. (cu paie
multe);
păia, vb. (a dezmiriști; refl., a se
face fibros);
păioșenie, s.f. (
miriște);
păiș (var.
păiuș), s.m. (
miriște;
plante graminee, Aira caespitosa,
Stipa capillata, Agrostis
alba, Festuca ovina);
păiște, s.f. (
grămadă de paie,
stog);
păișiță, s.f. (
plantă, Nardus
stricta);
păiuț, s.n. (
Banat,
chibrit);
împăia, vb. (a
umple cu paie
pielea jupuită de pe un
animal), format după fr.
empailler;
împăia, vb. (a
crește o
lînă nouă pe
oi), probabil datorită culorii brune a
lînii (
Iordan,
F, IX, 132; după
ipoteza improbabilă a lui Giuglea, urmat de
DAR și Pușcariu,
Dacor., VII, 476, de la un lat.
*impalliare, din
pallium, cf.
păioară).