pipiríc (pipiríci),
s.m. – Corcitură, stîrpitură. – Var.
pipiriu, piperig. Creație expresivă, cf.
cicili, giugiuli, rut.
pidpirka „stîrpitură” (după Candrea, rut. este etimonul
rom.) ngr. πισπιρίγϰος „stîrpitură”, sp.
pipirigallo, pipiripao, pipiritaña etc. În Bucov. Este cuvînt identic cu
pipirig (var.
țipirig), s.m. (stuf, Juncus effusus, Scirpus lacustris;
rogoz, Heleocharis palustris;
plantă ecvitacee, Equisetum hiemale), pe care Cihac, II, 242 și Tiktin
le trimit la
papură, cu
mică probabilitate, și la
pirpiriu, adj. (plăpînd, slăbănog), cu
r infix, a
cărui corespondență cu tc.
pirpiri „
grosolan” (Loewe 69; Tiktin; Candrea) teebuie să fie întîmplătoare. Der.
pipiriguț, s.m. (
rogoz);
pipiriguță, s.f. (păiuș, Aira cespitosa);
pipigioi, s.m. (Trans., măzăriche
sălbatică, Orobus vernus);
pipernici, vb. refl. (a se zgîrci, a se contracta; a se atrofia, a
slăbi), în al
cărui prin sens pare să fi intervenit o încrucișare cu
piper, condiment (de la
pir, plantă, după Tiktin; de la
piper după Scriban);
pipernicie, s.f. (zgîrceală, atrofie);
pirnici, vb. (a
slăbi);
pirniceală, s.f. (aspect pipernicit);
pierci (var.
chirci, închirci), vb. (a se
opri din
creștere), cf.
sgîrci, sbîrci. Pentru
familia lui
pirpiriu, cf.
firfiriu, firfiric.