pítă (píte),
s.f. – Pîine; slujbă. – Mr., megl.
pită. Mgr. πίτα cf. tc.
pite (Miklosich,
Et. Wb., 248a; Loebel 77; Lokotsch 1654),
alb.
pitë (Meyer,
Alb. St., IV, 97), bg.
pita (Conev 86), sb.
pita (Vasmer,
Gr., 117), iud. sp.
pita, calabr.
pitta „pîine” (REW 6546; Rohlfs,
EWUG, 1714), mag.
pita. – Der.
pitan (var.
chitan), s.m. (Mold., pîine de
casă; înv., pîine
proastă);
pitar, s.m. (
Banat, brutar;
boier, membru al
Divanului, însărcinat cu brutăria
Palatului și cu intendența armatei, mai tîrziu și cu trăsurile
domnului), cf. sl.
pitari, care pare a proveni din
rom.;
pitărie, s.f. (
Banat și Trans., brutărie; slujba de pitar);
pităreasă, s.f. (
nevastă de pitar; brutăriță);
pitușcă, s.f. (pîinișoară);
pitoancă, s.f. (
ciupercă, Boletus granulatus), cf.
Iordan,
Dift., 215 și
Pascu,
Suf., 271. – Din
rom. provine ngr. πιτάρις (Meyer,
Neugr. St., II, 77).