plecá (pléc, át),
vb. –
1. A se îndoi, a se încovoia. –
2. A îndupleca, a sili. –
3. (
Rar) A
trimite, a transporta, a
duce. –
4. A
porni, a
ieși, a se
duce. –
5. (Refl.) A se înclina. –
6. (Refl.) A ceda, a se
supune. – Mr.
plec, plecare; megl.
plec, plicari. Lat.
plicāre (Diez, I, 319; Cipariu,
Gram., 30; Densusianu,
Hlr., 194; Pușcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu,
Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8), cf. it.
piegare „a îndoi”, prov.
plegar, fr.
plier „a îndoi”, sp.
llegar,
port.
chegar. În
general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de
tipul plier la tente sau
plier bagage (Pușcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin
plecare ar însemna „a se
apleca pînă la ceva”; după Corominas, III, 161, trebuie să se
pornească de la
applicare „a se
îndrepta spre”, care
ar explica atît
rom.
cît și sp.). Mai probabil se
pornește de la
ideea de „a întoarce”;
plicare înseamnă a se învîrti un
obiect, pînă cînd extremitățile lui se unesc. La
fel s-
ar fi
zis despre o
persoană care se întoarce la
punctul de
plecare, ca în it.
piegare „a se da înapoi”, fr.
se replier, bearn.
s’aplega (REW 548), cat.
(a)plegar „a
lăsa lucrul” sau mai
curînd „a se întoarce de la lucru”.
Pleca, prin urmare,
ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a
veni înapoi”;
unde pleci? „unde te întorci”
ar fi
fost interpretat firesc „unde
mergi?” ca
se duce „se
poartă” =
merge;
merge „coboară” =
merge. Explicațiile semantice
ale lui Pușcariu,
Dacor., VIII, 143, nu
par izbutite. Se
cuvine să adăugăm că Buescu,
R. Études rom., II, 102-13,
reduce rom.
(a)pleca „a
alăpta” la lat. *
(ap)placāre „a liniști”. Această
ipoteză prezintă dificultăți fonetice (*
applaco nu
putea da
aplec și, oricum,
autorul trebuie să
admită o încrucișare cu
apleca pentru a justifica rezultatul
rom.) și nu pare mai naturală decît explicația tradițională, din
punct de
vedere semantic: cf. și
supune „a pune dedesubt” și „a
alăpta”. Der.
plecăciune, s.f. (înv., înclinație,
aplecare; reverență, salut;
supunere, obediență, umilință);
plecat, adj. (
dus,
absent; încovoiat; înclinat; ascultător,
supus;
amator,
dispus);
plecătoare (megl.
plicătoare), s.f. (
oaie cu
lapte), cf.
aplecătoare;
plecător, adj. (
dispus, înclinat);
plecate, s.f. pl. (înv., înclinație,
pornire;
greață). Cf.
apleca. – Din
rom. provin rut.
plekati „a
alăpta”, rut.
plekotora „
oaie mulgătoare”, mag.
pleketor „
oaie fără miel” (Candrea-Dens., 1403).