plin (plínă),
adj. –
1. Umplut, ocupat. –
2. Compact, masiv. –
3. (S.n.) Întîlnire întîmplătoare cu o
persoană care
duce un
vas plin cu
apă; se consideră de
bun augur,
iar dacă vasul este
gol, de
rău augur. –
Cu plin, în
mod fericit;
în plin,
perfect;
din plin, întocmai, exact. – Mr.
plin, megl.
(am)plin, istr.
pl’ir. Lat.
plenus (Pușcariu 1337; Candrea-Dens., 1405; REW 6596), cf. it.
pieno, prov.
ple, fr.
plein, sp.
lleno, port.
cheio. – Der.
plinătate, s.f. (plenitudine), format după fr.
plénitude;
plineală, s.f. (înv., îndeplinire, executare silită);
plinuț, adj. (
aproape plin; durduliu);
împlini (var.
plini), vb. (a
umple, a
face plin; a
completa; a
satisface; a executa, a îndeplini; a
atinge o vîrstă sau o cantitate; refl., a se realiza, a se verifica; refl., a
ajunge la
soroc, la scadență; refl., a-și
găsi nașul, a i se înfunda), se consideră îndeobște ca der. din lat.
(im)plenῑre (Densusianu,
Hlr., 150; Candrea-Dens., 1407; Pușcariu 789), în
timp ce Cihac, II, 265,
îl deriva din sl.
(na)plŭniti;
neîmplinit, adj. (neexecutat; imperfect);
împlinitor, s.m. (înv., executor);
deplin, adv. (împlinit; adj.,
complet);
deplinătate, s.f. (plenitudine);
îndeplini, vb. (a executa). – Cf.
suplini.