definiția pustiul definiție dex

pustíu (pustíe),

adj. – 1. Deșert, gol. – 2. Părăsit, nepopulat. – 3. Nefericit, amărît. – 4. (S.n.) Deșert, loc necultivat. – Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație, cf. ngr. ἔρημο (Graur, BL, VI, 168). – Der. pustie, s.f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de înv. pustinie ‹ sl. pustynĭ; pustă, s.f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din mag. puszta, cu aceeași proveniență; pustietate, s.f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită); pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert; vb., refl., a deveni deșert); pustiitor (var. pustiicios), adj. (distrugător); pustiiciune, s.f. (înv., devastare, distrugere); pustnic, s.m. (sihastru, anahoret), din sl. pustynĭnikŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu sl. postĭnikŭ „postitor”; pustnicesc, adj. (de sihastru); pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic); pustnicie, s.f. (sihăstrie). – Din rom. provine mag. posztia (Edelspacher 21).

púști (púști),

s.m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. pușchi. Mr. puștu „golan”, megl. pușt. Tc. pușt „desfrînat” (Șeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puștan, s.m. (tînăr, copil); puștancă, s.f. (fată); puștime, s.f. (mulțime de copii); pușlău, s.m. (leneș, puturos), probabil în loc de *puștlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; pușlanie, s.f. (lenevie; trîndăvie); pușlama, s.f. (leneș, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.