ráge (rág, răgít),
vb. – A
mugi, a
răcni, a behăi. Lat.
ragĕre (Densusianu,
Hlr., 197; Pușcariu 1427; REW 7077), cf. v. fr.
raire. Din
sec. XVII,
tendința este de a asimila
conjug. cu
cea a vb. în
-ire:
formele part.
ras și
ale gerunziului
răgînd, pe care
le citează Tiktin, sînt
puțin folosite. – Der.
răget, s.n. (behăit, muget), cu var.
răget, ragăt, rare;
rangăt, s.n. (
zbierat, muget), var. cu infix nazal;
ramăt, s.n. (muget), negreșit altă var.,
deși dificil de explicat fonetic (după Tiktin, din
freamăt, care nu este nici el mai
ușor).