rắu
(
rea, pl.
réi, réle), adj. –
1. Prost,
hain, ticălos. –
2. Vătămător, dăunător, nefolositor, reprobabil, nerușinat. –
3. Crud, nedrept, cîinos. –
4. (Adv.) Nefavorabil, neplăcut. –
5. (Adv.)
Mult. –
6. (S.n.) Neajuns, pricină de neplăcere. –
7. (S.n.) Răutate, malițiozitate. –
8. (S.n.) Prejudiciu, stricăciune, violență, perturbare. –
9. (S.n.)
Boală. – Mr.
reu, arao, arău, megl.
rǫu, rauă, istr.
rewu. Lat.
reus „acuzat” (Pușcariu 1452; Șeineanu,
Semasiol., 183; REW 7274; Pușcariu,
Dacor., III, 393), cf. vegl.
ri, it.
rio, prov., cat.
reu, sp.,
port.
reo. Formează numeroase expresii și construcții, în care
indică sensul
opus lui
bun și
bine. Der.
răutate, s.f. (
maliție; acțiune rea), cf. it.
retà, retade;
răutăcios, adj. (rău, desfrînat, pervers);
înrăutăți, vb. (a (se)
face rău);
înrăi, vb. (a
face rău, a ațîța);
răufăcător, s.m. (cel care
face rău);
răuvoitor, adj. (care
vrea rău);
reavoință, s.f. (aversiune, înclinație
spre rău).