runc (rúncuri),
s.n. – Desțelenire,
munte despădurit. – Mr.
arunc, runcu. Lat.
runcus (Popovici,
Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444;
Pascu, I, 42; Tiktin), cf. lat.
runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón
VI, 96: „
runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. – Der.
runculi, vb. (Bucov., a defrișa).