sárică (-ci),
s.f. –
Manta de
lînă. – Mr.
sar(i)că. Lat.
sarĭca, în
loc de
serĭca (Densusianu,
Hlr., 74; Pușcariu 1525; REW 7848), cf. calabr.
sáraca, sárica, vb. fr.
sarge, sp.
sarga, ngr. σάριϰα (Rohlfs,
EWUG, 1913; Rosetti, II, 66),
alb.
sarkë (Philippide, II, 654). Der. din doricul *σαριϰόν, în
loc de σηριϰόν (Diculescu,
Elementele, 422), nu pare probabilă. Din
rom. provine mag.
szárika (Candrea,
Elemente, 403).