scorní (-nésc, -ít),
vb. –
1. A provoca, a excita, a stîrni. –
2. (Refl.) A se
produce, a se
prezenta. –
3. A inventa, a
făuri, a imagina. –
4. A
crea, a stabili, a introduce. – Mr.
sgurńescu „a iscodi, a scormoni”, megl.
*scornés „a trezi”. Origine necunoscută. S-a
crezut în lat.
cornu, ca
termen de vînătoare (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 48; Philippide,
Principii, 99; Geheeb 34),
părere de nesusținut, în
mod evident; în sl.
sŭkręnąti „a excita” (Cihac, II, 44), care nu se potrivește fonetic; în bg.
skorivam, skorna „a stîrni, a
scorni” (Weigand,
Jb., XIX, 141), rut.
skornjati „a
scorni”(Candrea)
dar este
vorba de
cuvinte obscure (Tiktin) și
puțin folosite, care
ar putea neîndoielnic să provină din
rom. Legătura cu
stîrni este posibilă și
chiar probabilă,
fără să i se
poată stabili explicația.
Ar putea avea o anumită legătură cu sl. (bg.)
iskoreniti „a dezrădăcina”, plecînd de la echivalența
rădăcină – „origine” ca în sb.
korenit „radical” și „originar”. Probabil în
loc de *
scoroni, var. expresivă a lui
scoroci, scotoci. Der.
scornitor, adj. (făuritor, inventator);
scorneală (var.
scornitură), s.f. (invenție,
idee,
fabulă);
scornoci, vb. (a inventa), cu suf. expresiv;
scornici, s.m. (
friganea,
mămăligă prăjită, pîine prăjită în
ulei);
sgorni, vb. (a expulza, a
goni), prin contaminare cu
goni (contaminare cu un sl.
*zagoniti, bg.
zagonjam „a
vîna”, cf.
Graur,
BL, IV, 118 și
Graur,
Viața rom., 1940, no. 3, 110, nu pare probabilă; sensul lui
sgorni „a
vîna, a
goni vînatul”, care se citează
acolo, nu pare
corect).