scut (-turi),
s.n. –
Pavază, apărătoare de
piele. Lat.
scūtum (Pușcariu 1568; REW 7759); cf.
alb.
skjut (Philippide, II, 654), logud.
iskudu, prov., cat.
escut, fr.
écu, sp.,
port.
escudo. – Der.
scutar, s.n. (înv., scut);
scutar (var.
scutaș), s.m. (scutier);
scuti, vb. (înv., a
proteja, a pune la
adăpost; înv., a
cruța, a menaja, a
păstra; a
salva; a
ierta, a se dispensa, a se
păstra), a
cărui formație este normală (cf. sp.
escudar),
fără să fie
nevoie să se recurgă la sl. (Candrea);
scuteală, s.f. (Trans., protecție,
adăpost,
iertare, dispensă, scutire, privilegiu);
scutelnic, s.m. (țăran scutit de
bir; soldat care
slujea în miliție pentru a fi scutit de
biruri), de la cuvîntul anterior (legătura cu sl.
skotŭ „
oaie”, propusă de Miklosich,
Slaw. Elem., 45 și Miklosich,
Lexicon, 849, este greșită);
scutire, s.f. (
iertare, dispensă);
scutitor, adj. (protector);
scutier, s.m., din fr.
écuyer adaptat la
scut.