sfií (-iésc, -ít),
vb. refl. –
1. A fi jenat, a se intimida, a se
teme. –
2. A se
rușina, a se
zăpăci. – Var. Mold.
sîi, sii și der. Sl.
svĕniti sę, svĕnją sę (Tiktin; Candrea), cf. bg.
svenjă se. – Der.
sfială, s.f. (timiditate,
teamă, rușine);
sfiicios (var.
sfielnic, sfieț), adj. (timid, retras, rușinos);
sfiiciune, s.f. (timiditate);
sființă, s.f. (înv., timiditate);
sfiicios, adj. (timid).