sfînt (-tă),
adj. –
1. Divin. –
2. Sacru. –
3. Respectabil, venerabil. –
4. Preafericit. –
5. Epitet popular
dat lunii,
soarelui și
zilelor săptămînii personificate. –
6. Impunător, grozav. –
7. (S.m.) Preacuvios, sanct. –
8. (S.m.) Căpetenie,
ștab,
persoană cu
putere. –
9. (S.f.) Împărtășanie. –
10. (S.f. pl.)
Iele,
duhuri rele. Sl.
svętŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 340; Șeineanu,
Mél. Soc. Linguist., XII, 331-4). Este dubletul lui
sfeti (var.
sfeta, sveta), adj. (înv., sfînt), din sb.
sveti, bg.
sfet, cu der.
sfetitel, s.m. (ierarh), din sl.
svętitelĭ înv., se
păstrează în
numele unei
biserici din Iași,
Trisfetite(li), a
cărui reducere se explică prin considerarea sa greșită
drept f. pl. articulat,
Trisfetitele;
sfeștanie (var. înv.,
osfeștanie), s.f. (consacrare, binecuvîntare), din sl.
(o)svęstenije;
sfeștenic, s.m. (înv.,
preot) din sl.
svęštenikŭ. Der.
sfinți (var. înv.
sfenti, sfenți, osfinți), vb. (a consacra, a binecuvînta; a hirotonisi; a sanctifica; a
învinge, a triumfa; a
duce la
glorie), din sl.
(o)svętiti;
sfințenie, s.f. (calitatea a ceea ce este sfînt;
pietate, religiozitate; înv., consacrare);
sfinție, s.f. (
pietate; sanctitate,
titlu dat tututor
preoților);
sfințișori, s.m. pl. (
mucenici de
aluat, în Mold.);
sfințituri, s.f. pl. (mîncare sfințită, la
Paști);
sfințit, adj. (cu
har divin;
titlu onorific al
preoților);
preasfințit, adj. (sfînt,
titlu onorific al prelaților);
sfîntulețul, s.m. (
nume popular al
diavolului), cf.
Aghiuță (Candrea interpretează
greșit drept „
Dumnezeu”),
rus.
svjatoša „
diavolul”.