smîrc (-curi),
s.n. –
1. (Trans.) Căuș,
tigvă de
scos apa. –
2. Ochi de
apă,
loc mocirlos. –
3. (Înv.) Vîltoare. – Var.
zmîrc, smorc, zmorc și der. Sl.
smrŭkŭ „tub, canal”, de la
smrŭcati „a goli, a
scoate” (Miklosich,
Slaw. Elem., 45; Candrea, II, 350; Conev 75). – Der.
smîrcîi, vb. (a smiorcăi, a-și
trage mucii; a se miorlăi), din sl.
smrŭkati, sb.
smrkati, pol.
smerkać, rus.
smorkati;
smîrci, vb. (a se smiorcăi, a se miorlăi);
smîrcîială, s.f. (scîncet), cf. sb.
smrkanje.