stăruí (-uésc, -ít),
vb. –
1. (Înv.) A se
baza, a consista. –
2. A persevera, a
continua. –
3. A permanentiza, a
dura, a
dăinui în aceleași condiții. –
4. (Înv.) A-și
îndrepta privirea, a avea în
vedere. –
5. A insista, a persista, a se încăpățîna. –
6. A
sprijini, a recomanda, a
aprecia, a
ocroti. Pare formație
cultă,
pornind de la
stare, pentru a obține cu
ajutorul suf.
nuanțele pe care
limbile romanice
le indică prin intermediul pref. (Tiktin; Candrea), cf.
dare și
dărui,
tîrg și
tîrgui etc.
Apare pentru
prima oară la Cantemir. În evoluția sa semantică
ar fi
putut să se
sprijine pe
pol.
staworać „a insista”, cf.
ceh.
starati „a insista” (Cihac, II, 363; Conev 98);
dar această coincidență
ar putea fi întîmplătoare. Der.
stăruință, s.f. (permanență, persistență; insistență; perseverență;
favoare, protecție);
stăruitor, adj. (insistent).