stînă (-ne),
s.f. –
Așezare păstorească de
vară. – Mr.
stînă, stane. Sl.
stana, „
oprire”, de la
stati, staną „a
sta”, cf. sb., cr.
stan „
colibă de
păstor”,
stanar „păstor”, rus.
stan „stație” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu,
Hlr., 282; Tiktin; Weigand,
Jb., XVI, 228; Rosetti,
GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95).
Cuvintele sl.,
perfect explicabile prin procedeele sl., nu
pot proveni din
rom.; și este
greu de
crezut că întîlnirea
lor cu
rom. este întîmplătoare. Totuși, s-a accentuat dificultatea trecerii lui
an ›
în, care se
petrece numai în elementele moștenite din lat. și care nu
apare la elementele sl., în
afară de
jupîn, stăpîn, smîntînă și
stîncă, toate
cuvinte considerate de origine incertă (cf. Pușcariu,
Dacor., III, 278-94 și
numerele noastre 4653 și 8133). S-a încercat depășirea dificultății, presupunînd
împrumutul din sl. la o dată mai
veche (Lambrior; Densusianu), sau o asimilare care pare ciudată, cu
-în, din
romîn, bătrîn și alte elemente lat. (Skok,
Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339;
ar fi trebuit să existe și în
țăran). În realitate
ideea că
în ‹
an există numai în elemente lat. este
falsă, cf. tc.
kantar ›
cîntar, mgr. φράγγος ›
frînc; astfel că evoluția
arătată nu este
pur și simplu o imposibilitate, ci o circumstanță a
cărei explicație ne
scapă. Alte explicații sînt mai ipotetice: din dacicul
*stana (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf.
Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu,
Lr., 176); din indoeurop. *
sthana, prin intermediul persanului
stana „
ședere” (Densusianu,
GS, I, 238; Pușcariu,
Dacor., III, 382; Cancel,
Despre Romîn, 77-9),
deși un astfel de
împrumut nu pare posibil istoricește; dintr-un lat.
*saeptana (Giuglea,
Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der.
stînaș, s.m. (
păstor care are o stînă). Din
rom. pare să provină mag.
esztena și
săs.
stinê; în
schimb, ngr. στάνη și
alb.
stan, care au
fost prezentate uneori
drept împrumuturi din
rom., trebuie să
vină din sl.