stául (-le),
s.n. –
Grajd. – Var.
stau(r). Lat.
stablum,
formă populară, în
loc de
stabulum (Pușcariu 1640; REW 8209), cf. it.
stabbio, prov.
estable, fr.
étable, cat.
establa, sp.
establo, port.
estrabo, ngr. σταύλος. Var.
staur, din pl. lui
stau, stauri (Candrea). – Der.
stauină, s.f. (Munt.,
loc potrivit pentru
țarc), din lat.
*stabŭlῑna (Lacea,
Dacor., II, 624), sau mai probabil de la
stau, cu suf.
-ină, cf.
pescuină, vizuină. – Din
rom. provin în mag.
stál, istál, stár (Drăganu,
Dacor., VII, 199).