strănutá (-t, át),
vb. – A elimina cu
zgomot aerul din plămîni pe
nas și pe
gură. – Var.
stărnuta, strenuta. Mr.
stărnut(are). Lat.
sternūtāre (Meyer,
Alb. St., IV, 120;
Pascu, I, 161; REW 8250), cf. it.
starnutare, (v. it.
stranutare, sicil.
stranutari, friul.
stranudá), prov., cat., sp.
estornudar, fr.
éternuer. Lipsește în Trans. de V (
ALR, I, 78). – Der.
strănut (var.
strănutat, strănutătură), s.f. (acțiunea de a
strănuta,
zgomotul produs).