suflecá (-c, át),
vb. – A îndoi mînecile sau
poalele, a
sumete. – Der. Mold.
supleca, suplica, Maram.
suflucat, Trans.
sufulcat, suvulcat, Munt., Olt.,
suvelcat, zuvelcat. Origine incertă. Der. admisă în
general din lat.
*suffǒllĭcāre „a se plia ca
foalele” ‹
fǒllis (Pușcariu,
ZRPh., XXVII, 742; Pușcariu 1678; REW 8432; Tiktin; Candrea) nu
satisface semantic și prezintă dificultăți fonetice, cf.
înfulica. – Der. din lat.
supplĭcāre (Cihac, I, 209; Ascoli,
Archiv. glott it., X, 7, 467; G. Meyer,
IF, III, 72; Densusianu,
Rom., XXXIII, 287; Philippide,
Principii, 158) este mai potrivită semantic, cf.
dŭplĭcāre,
dar prezintă incovenientul provenienței
fl ‹
pl. Var.
suplica, citată de Scriban ca provenind din
sudul Mold.,
ar arăta că acest
schimb este modern, și datorat negreșit unei analogii, la
fel cum ultimele var.
indică clar o contaminare cu
zavelcă „
fotă”, v.
aici (Giuglea,
LL, II, 54, derivă
suvulca din lat.
*subvolvĭcāre).
Supleca apare la Dosoftei și Cantemir cu sensul de „a înjosi, a
supune”, care se potrivește cu
ideea de „a
sufleca”, cf.
sumete „a
sufleca”
față de sp.
someter. După
Iordan,
ZRPh., XVII, 717 (cf. REW 8432), din lat.
suffulcῑre.