trist (-tă),
adj. –
Supărat, necăjit, deprimat; dureros. Lat.
tristis, pop.
tristus (Densusianu,
Hlr., 141; Pușcariu 1764; REW 8918), cf. it.
tristo, port.
triste, prov.
tritz. Este de
luat în
seamă pierderea cuvîntului în
dialecte; și în
rom. circulația populară pare limitată.
Apare din
sec. XVI. – Der.
tristețe (var.
tristeță), s.f. (amărăciune, mîhnire, îngrijorare), după it.
tristezza, fr.
tristesse;
întrista, vb. (a mîhni, a
supăra), după fr.
attrister;
întristăciune, s.f. (Bucov., suferință, mîhnire);
întristător, adj. (care mîhnește). – Din
rom. provine
săs.
trist.