túfă (-fe),
s.f. –
1. Arbust,
grup de lăstari. –
2. Mărăciniș, tufiș de
mure, hățiș. –
3. Alun. –
4. Plantă (Quercus pubescens). –
5. Nimic,
absență, lipsă de. – Mr.
tufă, megl.
tufcă. Lat.
tufa, cf. ngr. τύφη (Pușcariu 1769; Philippide, II, 656; REW 8973), v. germ.
thûfas (Pușcariu,
Lr., 273); cf.
alb.
tufë, ngr. τοῦφα (
ar putea proveni din
rom.), sard.
tuvu, fr.
touffe. Legătura dintre
alb. și gotic (Jokl,
Festchrift 57 Versamml. dt. Philologen, 1929) este extrem de improbabilâ. Ultimul sens nu este
clar; și explicația lui Tiktin, bazată pe gr. τῦφος, cf. it.
tuf(f)o, sp.
tufo, pare insuficientă.
Poate este o
reducere a lui
tuflă, cf.
tufli. Der.
stuf, s.n. (
trestie, Phragmites communis; mănunchi,
smoc, hățiș, mărăciniș; încîlcitură,
claie,
păr dezordonat), cu
s- expresiv (după Cihac, II, 378, din sl.
žukŭ „pipirig”, după Roesler 566, din gr. τύφη; după Candrea, din același cuvînt gr. contaminat cu lat.
stypa);
tufan, s.m. (
plante, Quercus pubescens, Q. pedunculata; trunchi,
par);
(s)tufar, s.m. (arbust; mărăciniș);
tufănică (var.
tufănea), s.f. (crizantemă, Chrysanthemum indicum; C. sinense);
tufărie, s.f. (trestiiș;
claie de
păr; hălăciugă);
tufăriș, s.n. (pădurice, desiș);
stufăriș, s.n. (trestiiș);
(s)tufiș, s.n. (mărăciniș, hățiș);
(s)tufos, adj. (foios,
des; încîlcit);
stufui, vb. (a pune
lese la);
întufoșa, vb. refl. (a
crește ramurile, a se dezvolta un copas sau un arbust). – Din
rom. pare să provină ngr. τοῦφα (Murnu 44; după Meyer,
Neugr. St., IV, 66, din lat.), bg.
tufa (Romanski 130; Capidan,
Raporturile, 213), și
poate alb.
tufë.