tulí (-lésc, -ít),
vb. –
1. A coborî, a
veni la
vale din
munți, a
veni în
jos. –
2. A se
duce, a
merge. –
3. A
fugi, a o
șterge. Origine îndoielnică. Pare să provină din sl.
tulŭ „
fluier;
țeavă;
sul”, cf.
tulnic, sau din sb.
tuliti „a
urla”, care
poate au aceeași origine,
dar explicația semantică este dificilă. Eset evident că există o legătură
între ideea de „a coborî” și
cea de „a
face zgomot”,
căci aceeași dualitate
apare în „a
tuna, a
țipa” și „a
urla”;
dar punctul de
plecare al
acestei asocieri nu s-a explicat suficient. După Pușcariu,
Dacor., V, 420-5,
ar trebui
pornit de la
ideea de
zgomot făcut de
pietrele trase de un curent. Pușcariu,
Lr., 163, sugerează
ideea coborîrii
păstorilor sunînd din
bucium. Această indicație din
urmă pare mai
sigură.
Ciobanii sau văcarii își
petrec ziua în
munți și coboară în
sat pe înserat, anunțîndu-se în prealabil printr-un semnal de
tulnic sau de
bucium care
indică că
vor sosi în
curînd. Este posibil să se fi
ajuns astfel la o echivalență
între ideea de „a
suna din
bucium” și
cea de „a coborî”, datorită confuziei dintre acțiunea reală și
simbolul său;
dar este însă ciudat, în acest
caz, că „a buciuma” nu are și sensul acesta.
Tulai, interj. (se folosește pentru a
cere ajutor; exprimă
ideea de
fugă grăbită), cuvînt care se folosește numai în Trans. și
Banat, pare să provină din aceeași
sursă,
deși der. nu este
clară; legătura cu mag.
tolvaj „
bandit” (Candrea) nici atît.