túrtă (-te),
s.f. –
1. Azimă, cocă; este turtită și
fără drojdie. –
2. Tartă, prăjitură. –
3. În
general, orice
materie turtită. –
4. Varietate de
ghimpe (Carlina acaulis). – Mr., megl.
turtă, istr.
turtę. Lat.
turta în
loc de
torta (Diez, I, 419; Pușcariu 1743; REW 8802), cf. vegl.
turta, it., prov., sp.,
port.
torta, fr.
tourte.
Forma turta apare în glosele de la Reichenau (Pușcariu,
Lr., 189); schimbul nu pare anormal (Lausberg,
Mundarten Südlukaniens, Halle 1939, 26; totuși cf. împotrivă
Graur,
BL, V, 115, considerîndu-l nefundamentat suficient). Ambele
forme lat. sînt
cuvinte vulgare, care nu
apar la nici un
autor clasic. În
rom. pare să fi
fost simțit drept creație expresivă (probabil
așa era în lat.), datorat
prezenței lui
turti, cf.
tufli, tepși. – Der.
turtea (var.
turtică, turtie), s.f. (varietate de
spin);
turti, vb. (a
face plat, a da o
formă lătăreață, a
strivi; refl., a se îmbăta). Din
rom. provine bg.
turla (Capidan,
Raporturile, 214), și probabil sb., slov.
turta.