vréme (-mi),
s.f. –
Timp. – Var. pl.
vremuri. Megl.
vreami. Sl.
vrĕmę (Cihac, II, 466; Conev 36), cf. bg.
vreme, sb.
vreme, rus.
vremja. – Der.
vremelnic, adj. (tranzitoriu, provizoriu, efemer), din sl.
vrĕmenĭnŭ;
vremelnicesc, adj. (temporal), înv;
vremelnicește, adv. (în
mod provizoriu), înv.;
vremui, vb. (a
face vreme urîtă);
avreme, adv. (efemer),
sec. XVI, înv.