dúce (dúc, dús),
vb. –
1. A
lua cu
sine pe cineva
spre a-l
conduce. –
2. A
călăuzi, a
orienta. –
3. A
trasa, a
schița. –
4. A
transporta ceva sau pe cineva într-un
anumit loc, a
lua ceva sau pe cineva și a-l pune în
alt loc. –
5. A
căra. –
6. A
suporta, a
îndura. –
7. A
rezista, a
dăinui. –
8. A
face să
reziste, a
face să
dăinuie. –
9. (Arg.) A
înșela, a
încurca. –
10. A
trece. –
11. A
trăi. –
12. (Cu pron. compl.
o) A se
descurca, a se
aranja. –
13. (Refl.) A
pleca, a
porni. –
14. (Refl.) A
merge. –
15. (Refl.) A
face drumul. –
16. (Refl.) A
trece, a se
scurge. –
17. (Refl.) A
pieri, a
dispărea, a se
face nevăzut. –
18. (Refl.) A
muri. – Mr.
duc, dușă, duțire; megl.
ducu, duș. Lat.
dūcĕre (Cihac, I, 83; Pușcariu 552;
Candrea-
Dens., 517; REW 2785); cf. it.
durre, prov., v. fr.
duire. În
general în
celelalte limbi romanice s-au
conservat mai
bine formele compuse, cf.
aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al
formelor pronominale, cf. Densusianu,
Hlr., I, 182. – Der.
ducă, s.f. (
plecare,
mers);
ducă-se pe pustii, s.m. (
epitet popular al
diavolului;
epilepsie);
dus, adj. (
plecat,
absent;
desprins de
realitate, îngîndurat;
alienat,
nebun);
dus, s.m. (
persoană absentă;
mort,
defunct);
dus, s.n. (
plecare). Cf.
aduce.