definiția duh definiție dex

DUH,

duhuri, s.n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ♢ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ♢ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ♢ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ♢ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ♢ Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ♢ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl.duhŭ.

DUH

s. 1. v. fantomă. 2. (BIS.) spirit. (Sfântul ~.) 3. v. spirit. 4. v. haz.

DUH

s. v. apucătură, calcul, caracter, comportament, comportare, conduită, deprindere, deșteptăciune, duhoare, fire, gând, idee, infecție, intelect, inteligență, intenție, împuțiciune, judecată, maniere, miasmă, minte, moravuri, natură, năravuri, obiceiuri, plan, pricepere, proiect, purtare, putoare, rațiune, răsuflare, respirație, socoteală, spirit, suflare, temperament.

duh

s. n., pl. dúhuri

DUH ~uri

n. 1) (în superstiții) Ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă; fantomă; spirit; vedenie; nălucă; arătare; stafie. 2) Latura psihică a omului; suflet. 3) Facultate mintală; minte. ♢ Sărac cu ~ul naiv. Vorbă de ~ vorbă spirituală. 4) înv. Proces fiziologic prin care organismul folosește oxigenul și elimină bibxidul de carbon pentru întreținerea vieții; răsuflare; respirație. ♢ A-și da ~ul a muri. Într-un ~ într-un suflet; într-o fugă. 5) înv. Fel de a fi al omului; caracter; fîre; natură. /<sl. duhu

duh (dúhuri),

s.n. – 1. Respirație, suflare. – 2. Suflet, spirit. – 3. Spirit, suflet fără trup. – 4. Spirit, inteligență, agerime. – 5. Intenție. – 6. (Mold.) Reputație, faimă. – Mr. duh. Sl. duchŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg. duh „spirit”, slov. duh „miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu buh. Este dublet de la duși, s.m. pl. (dispoziție). – Der. duhăi (var. duhli, duhlui, duhni), vb. (a mirosi urît, a puți), prin intermediul suf. expresive, cf. sl. dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”, rus. tuchnutĭ „a putrezi”; duhl(u)it, adj. (Mold., puturos); duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător); duhoare, s.f. (putoare, miros urît), der. cu suf. -oare (după Conev 98, din sl. dŭchorĭ; după Pușcariu, Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate), cf. dihor; duhorî, vb. (a puți); duhoniță, s.f. (sac pentru seu), cf. dohotniță; duhnet, s.n. (putoare); tihoare (var. tigoare), s.f. (lighioană, vietate), formație paralelă cu duhoare și dihor, ca rus. tuchnutĭ „a putrezi”, rut. tuchnuti „a mirosi urît”, față de slov. duhneti; tihoarcă (var. tohoarcă), s.f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din Mold. și Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. – Cf. dohot, duhovnic, dușcă.

a-și da duhul

expr. 1. (pop.) a muri. 2. (er.) a ejacula.

Sfântul Duh

adj. + s. n.