în-
Prefix verbal, care adaugă noțiunii de
bază o
nuanță factitivă. Lat.
in, cf.
în. A intrat în
rom. prin intermediul
cuvintelor care
aveau încă din lat. pref.
in-, cf.
împuta, începe, închide, etc.; a
fost însă productiv în
rom. întrucît servește pînă și la derivarea unor
cuvinte care nu
fac parte din fondul lat., cf.
încîrliga, încorseta, încovriga, îndușmăni, însufleți etc. Este
puțin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie
vorba de
in- primitiv; verbigracia,
a înăcri, considerat în
general ca un der. din lat.
*inacrire,
poate fi
privit, cu mai
mari șanse de probabilitate ca der. de la
acru, cu pref.
rom.
în-. Pentru acest comp., cf.
Iordan,
Compuse romînești cu în-,
BF, III, 1936, 57-116.
Inde-, de la
în și
de, de folosește în
puține expresii fixe (
înde seară,
noaptea;
înde noi,
între noi), cf.
DAR, și
îndemnînă (după
ipoteza greșită a lui Crețu 336,
inde- ar fi lat.
ante; după Candrea-Dens., 854, din lat.
inde).