ciut (ciútă),
adj. –
1. Cu
coarnele tăiate,
fără coarne sau
fără un
corn. –
2. Cu
urechile tăiate,
fără urechi sau
fără o
ureche. –
3. (
Animal) care are
coarnele sau
urechile foarte mici. –
4. (Trans.) Greoi, neîndemînatic. – Var.
șut, ciut, megl.
ciut. Creație expresivă, ca
ciot „ciuntitură” și
bot „rît;
cioc” (cu der.
bont „
tocit” ca
ciunt). Cf. it.
ciotto „
șchiop”, a
cărui origine este necunoscută după Prati 287. Este cuvînt
comun aproape tututor
limbilor balcanice (
alb.
šut, šüt, bg., sb.
šut, mag.
csuta, suta,
ceh.
šutá,
pol.
szuty, rut.
šuta, toate cu sensul de „
fără coarne”), fie că este
vorba de formații expresive independente, fie de
împrumuturi din
rom. Totuși opiniile
asupra originilor cuvîntului
rom. sînt împărțite.
Cea mai curentă este
cea care
îl derivă din
alb. (Meyer 420; Philippide, II, 707; Capidan,
Dacor., I, 512 și II, 550;
DAR); pentru a rezolva dificultatea ridicată de fonetism, s-a apelat la (Capidan) la explicația care
pornește de la
forma alb. articulată
të šut. Această
ipoteză nu este imposibilă, însă nu este folositoare, în
lumina tuturor rădăcinilor expresive
rom., care
indică, prin aceleași
mijloace, aceeași noțiune. După Cihac, II, 59,
ar trebui
pornit de la bg. După
Pascu, I, 194, de la un lat.
*tiutus, din gr. τυτθός și după Giulgea,
RF, 49, din lat.
exutus „
scos,
luat”,
ipoteze forțate și neinteresante. Cf. Rosetti, II, 114. Aceeași
rădăcină prezintă și o var. cu infix nazal,
ciunt, adj. (
mutilat;
ciung; se
spune despre
oamenii,
animalele sau
obiectele cărora le lipsește un membru sau o
parte), pentru a
cărui formație cf. paralelismul lui
bot și
bont,
ciont și probabil
cioc și
ciung; cf. și it.
cioncare (calabr.
ciuncari) „a
mutila”. Der.
ciunti (var.
ciunta), vb. (a
tăia, a
reteza, a amputa, a
tăia crengi);
ciuntitură, s.f. (acțiunea de a
reteza; membru sau
parte retezată);
ciută, s.f. (
căprioară;
animal sălbatic,
fiară), pe care Capida,
Dacor., I, 512 și II, 550 și
DAR îl derivă
direct din
alb.
të šute „ciută”;
ciutărie, s.f. (
parc rezervat pentru creșterea
cerbilor);
ciutac (var.
ciutan, ciutaș), s.m. (
nume de
bou);
ciutit, adj. (
fără coarne).