minciúnă (minciúni),
s.f. –
1. Neadevăr. –
2. Gogoașă. – Mr.
mințună, mințune, megl.
minciună. Lat. *
mentitiōnem,
redus la *
mentiōnem (Cipariu,
Principii, 96; Meyer,
Alb. St., IV, 126; Pușcariu, 1082; Candrea-Dens., 1136;
Pascu, I, 116; REW 5508); cf. lat.
*mentionāre › mr.
minciunedzu, minciunare, megl.
minciun, minciunari. Der. de la
a minți, prin intermediul lui
*mințiciune redus ca
putrezi ›
putrejune, repezi › repejune, pare mai
puțin sigură, pentru că reducerile sînt numai secundare și tîrzii (cf.
putreziciune, repeziciune) și nu au eliminat în nici un
caz formele întregi (cf.
împuți ›
împuțiciune;
dar nu este
urmă de *
mințiciune). – Cf.
minți, desminți. Der.
mincinos, adj. (care
spune minciuni);
minciuna, vb. (Trans., a
ticlui, a însăila);
minciunea, s.f. (
gogoașă);
minciunos, adj. (Mold., care
minte);
minciuni, vb. (Mold., a
minți, a înșela).