suná (-n, -át),
vb. –
1. A
produce un sunet. –
2. A cînta la un instrument. –
3. A
marca timpul (cu
privire la
ceas). –
4. A
spune, a răsuna. –
5. A se
face auzit, a
umbla vorba. –
6. A
apăsa pe sonerie, a
chema. –
7. A insinua, a sugera. –
8. (Refl.) A se
spune, a se
ști, a se
cunoaște. – Mr.
asun(are), megl.
sun(ari). Lat.
sǒnāre (Cihac, I, 271; Pușcariu 1694; REW 8087), cf. vegl.
sonuar, it.
sonare, prov., cat., sp.
sonar,, fr.
sonner, port.
soar. – Der.
sun, s.n. (înv., sunet), probabil din lat.
sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal;
sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere);
sunătoare, s.f. (pojarniță, Staphylea pinnata), omonimul lui
sunătoare ‹
sănătoare;
sunet, s.n., din lat.
sǒnitŭs (Pușcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf.
-et, cf.
tunet, muget, răcnet etc.;
răsuna, vb., după fr.
résonner;
răsunător, adj. (care răsună);
răsunet, s.n. (sunet puternic;
bubuit;
zgomot,
rumoare). Der. din fr.
sonată, s.f.;
sonerie, s.f.;
sonet, s.n.;
sonor, adj.;
sonoritate, s.f.;
sonoriza, vb.