definiția fumului definiție dex

FUM

fumuri, s.n. I.1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos, produsă în cursul arderii incomplete a materialelor combustibile (sau, artificial și intenționat, cu ajutorul unor substanțe chimice). ♦ Fig, Încețoșare, tulbureală, amețeală (provocată de alcool). 2. Cantitate de fum (I 1) pe care fumătorul o trage dintr-o dată din țigară sau din pipă. 3. (Înv.) Gospodărie, considerată ca o grupare în jurul vetrei; familie, casă. 4. Fig. (La pl.) Îngâmfare; pretenții nejustificate, gărgăuni. II. Canal cotit, în interiorul unei sobe, prin care circulă gazele calde înainte de a ieși pe coș. – Lat. fumus.

fum

s. n., pl. fúmuri

FUM¹ ~uri

n. 1) Produs al arderii care se ridică în atmosferă sub formă de rotocoale. ♢ Perdea de ~ strat des de fum artificial, servind pentru a camufla un obiectiv militar. 2) Cantitate de asemenea produs, provenit din arderea tutunului, pe care o inspiră dintr-o dată un fumător. A trage un ~ de țigară. 3) ist. Casă cu tot ce este pe langă ea, împreună cu persoanele ce locuiesc într-însa; gospodărie. 4) fig. Stare a omului buimac (de băutură). 5) la pl. Ambiție deșartă. ♢ Cu ~uri (în cap) zăpăcit. A avea ~uri a fi înfumurat și cu pretenții nejustificate. /<lat. fumus

FUM² ~uri

n. pop. Canal cu multe coturi în interiorul unei sobe, prin care trec gazele calde înainte de a ieși în hogeag. /<lat. fumus

fum (fúmuri),

s.n. – 1. Suspensie de particule solide într-un mediu gazos. – 2. Fumigație, dezinfectare. – 3. (Înv.) Cămin, casă. – 4. (Pl.) Îngîmfare, trufie. – Mr., megl. fum. Lat. fŭmus (Pușcariu 668; Candrea-Dens., 674; REW 3572; DAR), cf. it., port. fumo, prov., cat. fum, fr. (fumée), sp. humo. Sensul de „cămin, familie”, care se regăsește și în sp., apare în lat. medievală (Niermeyer 457). Der. fuma, vb. (a scoate fum; înv., a arde; a fuma), probabil din lat. *fŭmāre (Pușcariu 669; Candrea-Dens., 677; REW 3568; DAR), cf. mr. (a)fuma, megl. fum, istr. fumu; fumat, s.n. (obiceiul sau viciul de a fuma); fumător, adj. (înv., care fumegă); fumător, s.m. (persoană care fumează); nefumător, s.m. (persoană care nu fumează); fumar, s.n. (Trans., horn; Trans., foc care scoate mult fum); fumărie (var. fumăraie, fumăreață), s.f. (cantitate mare de fum); fumăriță, s.f. (plantă, Fumaria officinalis); fumedenie, s.f. (mulțime, gloată), prin încrucișare cu sumedenie, cuvînt înv.; fumos, adj. (plin de fum); fumuriu, adj. (de culoarea fumului, gri); fumur, adj., (Munt., gri), probabil var. a cuvîntului anterior (după Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 303, și DAR, de la un lat. *fumulus; cf. împotrivă Graur, BL, V, 99); fumuros, adj. (înv., efemer, trecător; vanitos, încrezut); fumărit, s.n. (dare percepută în trecut pe fiecare coș de fum); fumărar, s.m. (persoană care încasa fumăritul); înfuma, vb. (rar, a afuma); înfumura, vb. (a fi încrezut); înfumurat, adj. (încrezut). Cf. afuma, fumega.

FUMUL-PĂMÂNTULUI

s. v. fumăriță.

négru de fum

s. n. + prep. + s. n. (sil. -gru)