definiția musca definiție dex

a da afară muștele din Cișmigiu / din Herăstrău

expr. a lenevi, a trândăvi.

a se băga ca musca-n curul calului / în curul vacii / în lapte

expr. a fi inoportun.

MUSCA-BÓULUI

s. v. streche.

MUSCA-CÁILOR

s. v. tăun.

músca ciréșelor/múscă de ciréșe

s. f. art. + s. f./s. f. + prep. + s. f.

músca hóiturilor

s. f. art. + s. n.

músca țéțe

s. f. art. + s. f.

MÚSCĂ,

muște, s.f. I. 1. Denumire dată mai multor genuri de insecte cu aparatul bucal adaptat pentru supt, dintre care cea mai cunoscută (Musca domestica) trăiește pe lângă casa omului; p. gener. (pop.) nume dat oricărei insecte mici, zburătoare, căreia nu i se cunoaște numele. ♢ Expr. Să se audă musca! = să fie tăcere deplină, să fie liniște perfectă. Rău de muscă = a) (despre cai) nărăvaș; b) (despre oameni) care nu-și poate înfrâna simțurile; senzual. A cădea (sau a se băga) ca musca-n lapte = a sosi undeva într-un moment rău ales sau interveni într-o discuție în mod nepotrivit. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a fi (sau a se ști, a se simți) vinovat. A se aduna (sau se strânge, a veni) ca muștele (la miere) = a se aduna undeva în număr mare. A muri ca muștele = a muri în număr foarte mare. A se speria de toate muștele = a se speria de orice fleac, de toate nimicurile. ♢ Compuse: musca-țețe = insectă din Africa ecuatorială, care transmite boală somnului (Glossina palpalis); muscă-columbacă = insectă de circa 5 mm lungime, care inoculează la vite și la oameni o substanță foarte toxică (Simulium columbaezensis); muscă-verde = insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilia caesar); muscă-cenușie-de-carne = insectă de culoare cenușie, care depune larvele pe alimente, pe carne etc. (Sarcophaga carnaria); muscă-de-cal = insectă de culoare brună-roșcată, parazită pe suprafața corpului unor animale (Hippobosca equina); musca-cireșelor = insectă de culoare neagră care depune ouă în cireșe în perioada coacerii (Rhagoletis cerasi); muscă-de-varză = insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chortophila brassicae); muscă-mare (sau -albastră, -de-carne) sau musca-hoiturilor = specie de muscă mare, cu abdomenul albastru lucios, care își depune ouăle pe cadavre, pe alimente etc. (Calliphora vomitoria); muscă-bețivă = insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (Drosophila funebris sau fenestrarum). ♦ Muscă artificială = imitație de insecte sau de larve, montată pe cârligul de pescuit și folosită ca momeală pentru pești. 2. (Înv. și pop.) Albină. II. P. anal. 1. (La oameni) Smoc de păr lăsat să crească sub buză inferioară. ♦ Mustață foarte mică. 2. (Reg.) Cavitate înnegrită pe care o prezintă dinții calului, după care i se poate aprecia vârsta. 3. (Pop.) Vână neagră la rădăcina nasului (evidentă la unele persoane). 4. (La tir) Punct negru situat în mijlocul panoului de tragere; (la pl.) lovituri în centrul țintei. 5. (Reg.) Punct de broderie la cusăturile cu motive naționale. 6. (Sport) Categorie de greutate în care sunt încadrați sportivii între 48 și 51 kg la box, iar la lupte juniorii până la 49 kg și seniorii până la 52 kg. – Lat. musca.

MÚSCĂ

s. v. albină, gânganie, gâză, hexapod, insectă, mișină.

MÚSCĂ

s. (ENTOM.) 1. (Musca domestica) (înv. și reg.) mușiță, (reg.) bâză, gâză. 2. musca-calului (Gastrophitus equi) = (înv. și reg.) sclepț, (reg.) muscoi, tăun, gâza-calului, muscă-crăiască, strechea-cailor, trântor-de-cai; musca hoiturilor v. muscă-albastră; muscă-albastră (Calliphora vomitoria) = musca hoiturilor, muscă de carne, muscă-mare, (reg.) boanză, boarnă, musca-hanțului, muscă-năzdrăvană; muscă-bețivă v. mușiță; muscă columbacă (Simulium columbaezensis) = (reg.) goangă-de-marhă, muscă-d-a-mică, muscă-năprasnică, muscă-otrăvitoare, muscă-rea, muscă-veninoasă; muscă de carne v. muscă-albastră; muscă-mare v. muscă-albastră.

múscă

s. f., g.-d. art. múștei; pl. múște

MÚSC//Ă múște

f. 1) Insectă din ordinul dipterelor, cu două aripi subțiri și cu aparatul bucal adaptat pentru înțepat și pentru supt. ~-de-casă. ♢ A se aduna (sau a se strânge, a se grămădi, a veni) ca muștele la miere a se aglomera într-un loc (unde este rost de câștig ușor, fără muncă). (Să se audă) ~a! să fie liniște perfectă. A se simți (sau a se ști) cu ~a pe căciulă a se simți vinovat de ceva. Nu toate muștele fac miere nu oricine (poate) face bun și folositor. 2) pop. Orice insectă mică zburătoare. 3) Semn negru în mijlocul panoului de tragere. [G.-D. muștei] /<lat. musca

múscă (múște),

s.f. – 1. Insectă (Musca domestica). – 2. Albină. – 3. Păr lăsat să crească sub buza inferioară. – 4. Cavitate înnegrită pe dinții calului. – Mr., megl. muscă, istr. mușke. Lat. musca (Pușcariu 1137; Candrea-Dens., 1180; REW 5766), cf. it., prov., cat., sp., port. mosca, fr. mouche. – Der. muscar, s.m. (insectă, Telephorus fucus; gelat, Muscicapa griseola); muscărie (var. muscăraie), s.f. (mulțime de muște); muscură, adj. (oaie cu pete negre pe cap); cuvînt pe care Giuglea, Cercetări lexicografice, 18 îl derivă din lat. musculus ‹ muscidus, cu probabilitate redusă, și care a trecut la bg. muskur (Capidan, Raporturile, 210).

MUSCĂ-ALBÁSTRĂ

s. v. viermănar.

múscă-albástră

s. f.

múscă-bețívă

s. f., art. músca-bețívă

MUSCĂ-CĂIÁSCĂ

s. v. musca-calului.

múscă columbácă

s. f. + adj.

MUSCĂ-D-A-MÍCĂ

s. v. muscă columbacă.

MUSCĂDEBÂZÁI

s. v. streche.

MUSCĂDEBÂZĂÍT

s. v. streche.

MUSCĂ-DE-BÂZDĂRÁT

s. v. tăun.

MUSCĂ-DE-BÂZDĂRÍT

s. v. streche.

MUSCĂ-DE-CÁL

s. v. căpușă.

múscă de cal

s. f. + prep. + s. m.

múscă de cárne

s. f. + prep. + s. f.

MUSCĂ-DE-HÓIT

s. v. viermănar.

MUSCĂDEMÁRHĂ

s. v. streche.

múscă de várză

s. f. + prep. + s. f.

MUSCĂ-DE-VIÉRMI

s. v. viermănar.

MUSCĂ-MÁRE

s. v. împărăteasă, mamă, matcă, regină.

múscă-máre

s. f.

MUSCĂ-MĂRHÁSCĂ

s. v. tăun.

MUSCĂ-NĂPRÁSNICĂ

s. v. muscă columbacă.

MUSCĂNĂZDRĂVÁNĂ

s. v. musca hoiturilor, muscă-albastră, muscă de carne, mus-că-mare.

MUSCĂ-OÁRBĂ

s. v. tăun.

MUSCĂOTRĂVITOÁRE

s. v. musca columbaca.

MUSCĂ-REÁ

s. v. muscă columbacă.

MUSCĂTĂÚNĂ

s. v. tăun.

MUSCĂ-VÂNĂTĂ

s. v. viermănar.

MUSCĂ-VENINOÁSĂ

s. v. muscă columbacă, viermănar.

MUSCĂ-VÉRDE

s. v. viermănar.

múscă-vérde

s. f.

MUȘCÁ,

mușc, vb. I. l. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ♢ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

MUȘCÁ

vb. 1. (reg.) a încolți. (L-a ~ un câine.) 2. a înțepa.

MUȘCÁ

vb. v. ațâța, chinui, consuma, frământa, îmboldi, îndemna, munci.

mușcá

vb., ind. prez. 1 sg. mușc, 2 sg. muști, 3 sg. múșcă; conj. prez. 3 sg. și pl. múște

A MUȘCÁ mușc 1.

tranz. 1) A apuca cu dinții strângând (până la durere, rănire, învinețire, rupere etc.). ♢ A-și ~ mâinile a regreta amarnic, considerându-se vinovat de ceva; a se căi. A-și ~ limba a regreta mult cele spuse anterior. ~ pământul (sau țărâna) a cădea la pământ rănit sau mort. 2) (despre unele animale, mai ales despre insecte) A înțepa producând o senzație dureroasă; a mânca; a ciupi; a pișca. M-a ~t un șarpe. 3) fig. (despre ger, soare etc.) A produce o senzație dureroasă; a pișca. 4) (o bucată dintr-un aliment) A rupe cu dinții pentru a mânca. 5) fig. A ataca răutăcios cu ironii sau cu vorbe; a înțepa; a înghimpa; a împunge. 2. intranz. (mai ales despre câini) A avea obiceiul de a ataca, rănind cu dinții. /Orig. nec.

mușcá (múșc, mușcát),

vb. – A apuca cu dinții. – Var. înv. mucica. Mr. mîșcu, mușcu, mușcare, megl. mucicu, mucicari, istr. mucicu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește de la forma înv. și dialectală mucicare, trebuie să se presupună un lat. *muticāre ‹ mutῑre „a mormăi”, formații paralele lat. mussāre › *mussicāre › sp. amusgar (Corominas, I, 196; REW 5776a). Trecerea semantică de la „mormăi” la „mușca” se verifică și în ex. sp., deși numai pe jumătate, căci nu ajunge să exprime decît ideea de „a se pregăti de mușcat”. În general, este preferată pornirea de la un lat. *muccicāre, în loc de *mūccŭlare ‹ mūccus (Candrea, Rom., XXXI, 313; Pușcariu 1136) sau din lat. mucceus încrucișat cu morsĭcāre (Pușcariu, Jb., XI, 61; REW 5767), cf. sicil. muttsikari, napol. muttsękare, abruz. muččęká. Der. mușcător, adj. (care mușcă; coroziv); mușcătură, s.f.; remușcare, s.f. (căință) format după fr. remords.

pásărea-múscă

s. f., pl. păsări-muscă