dóină (dóine),
s.f. – Cîntec
elegiac tipic,
gen liric al
poeziei populare,
caracterizat prin adînca sa
emotivitate și
bazat în
principal pe
sentimentul dorului. – Var. (Trans.)
daină. Sl. (sb.)
daljina „
depărtare”, ca sb.
haljina ›
haină;
nume explicabil datorită sentimentului de
singurătate și
dor, care
corespunde celui
exprimat de cuvîntul
portughez saudade.
Celelalte explicații par insuficiente.
Pentru Hasdeu,
Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt
trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr.
dvojnica „
fluier ciobănesc” și
legat de lituan.
dainá „cîntec
popular”.
Pentru Scriban, der. din germ.
med.
don, ton, din lat.
tonus. O
veche teorie,
amintită cu
rezerve de Tiktin,
consideră doină ca der. de la lat.
dolĕre,
așa cum moină ar fi
reprezentant al lui
mollis. – Der.
doina (var.
doini), vb. (a
compune sau a cînta
doine);
doinaș, s.m. (cîntăreț de
doine). – Din
rom.
provine rut.
dojna (
Candrea,
Elemente, 407).