refecá (reféc, át),
vb. – A
coase cu
refec, a
tivi. – Mr.
arufec(are).
Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este
cît se
poate de
improbabilă (Byhan 329). Din lat.
refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau
*orĭfĭcāre ‹
orĭfĭcium, cf.
port.
refegar (
Candrea,
GS, III, 426;
Candrea; REW 7159N), sau din lat. *
refĭccāre „a
întări”, cf. it.
ficcare (Tiktin) nu sînt
convingătoare. – Der.
refec, s.n. (
cusătură de
îmbinare,
tiv;
ceartă,
dojană);
refecătură, s.f. (
însăilare,
tiv).