sîmbătă (-béte),
s.f. –
1. A
șasea zi a săptămînii. –
2. Femeie care
personifică această
zi în
mitologia populară. –
3. (înv.) Săptămînă. – Var. înv.
sîmbotă. Lat.
sambatum, în
loc de
sabbatum (Lambrior 104; REW 7479), cf. engad.
samda, fr.
samedi, germ.
Samstag. Der. din sl.
sąbota (Miklosich,
Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 325; Byhan 331;
Candrea) nu este
probabilă (cf. Skok,
BL, XIII, 51) decît prin var. înv., cf.
sîmbotin,
deoarece același cuvînt sl. este de
origine neclară și
trebuie trimis la germ. sau mai
probabil la lat. (Vasmer,
Gr., 195), sau
poate inclus rom.,
căci nu
există în sl. nici un
alt nume de
zi influențat de lat.
Despre sambatum ›
*sambata (dies) cf. engad.
samda, cf. J. Jud,
Zur Geschichte der bündnerroman. Kirchensprache, Chur 1919, 26;
Leo Fuchs,
Die Juden Aegyptens, Viena 1924, 140-1; D. S. Blondheim,
Mélanges A. Thomas, Paris 1927, 35, unde se
citează și gr. σαμβατος, σαμβαθος, care
ar putea și el
explica cuvîntul
rom. Der.
sîmbătaș, s.m. (înv.,
evreu);
sîmbotin (var.
sîmbolea, sîmbotei), s.m. (
bou născut într-o sîmbătă), din sl.
sąbotinĭ;
sîmbecioară, s.f. (
Banat,
colac de
pomană în Săptămîna
Mare). Sîmbăta este o
zi nefastă pentru imaginația populară; și
femeia care o
personifică este o zînă
rea (
niciodată nu i se
zice sfîntă, ca
zilei de
Miercuri, Vineri, Duminică). De
aici a purta sîmbetele (a
uri),
a-i lipsi o sîmbătă (a-i
lipsi ceva, a nu fi în toate
mințile).