sec (-eácă),
adj. –
1. Uscat,
fără apă. –
2. Gol,
deșert. –
3. Privat,
lipsit de. –
4. Prost,
obtuz,
tont. –
5. (Trans.)
Slab,
descărnat. – Mr., istr.
sec, megl.
seac. Lat.
sĭccus (Pușcariu 1569; REW 7897), cf. it.
secco, prov., fr., cat.
sec, sp.,
port.
seco. Pentru ultimul sens, cf.
ALR, I, 62. – Der.
sec, s.n. (
post, mîncare de
post);
seca, vb. (a
usca, a
deseca; a
goli, a
evacua; a se
epuiza), mr.
sec, sicare, istr.
sec, din lat.
sĭccāre (Pușcariu 1570; REW 7894);
secăciu (var.
secățiv), adj. (
uscățiv), var. ca
uscățiv;
secăciune, s.f. (
uscăciune,
secetă), pe care
Candrea îl derivă din lat.
sĭccatiōnem;
secătui, (a
epuiza);
secătură, s.f. (
fleac,
moft,
plantă;
tont;
meseriaș,
netrebnic);
secetă, s.f. (
uscăciune),
probabil de la
*secet ‹
seca, ca
tunet ‹
tuna, urlet ‹
urla etc. (der. din lat.
sĭccĭtas,
susținută de Cihac, I, 251;
Candrea,
Éléments, 27; Pușcariu 1576; REW 7896, este
improbabilă deoarece ne-
am fi
așteptat la un *
secetate);
secetos, adj. (
sec,
arid). – Din
rom.
provin în mag.
szék „
vad” (Drăganu,
Dacor., VII, 199),
szécita „
secetă” (Edelspacher 23).