definiția urmele definiție dex

în úrma

loc. prep,

pe úrmă

loc. adv.

ÚRMĂ,

urme, s.f. 1. Semn concret lăsat de cineva sau de ceva pe locul unde a trecut, a stat etc. ♢ Loc. prep. Pe urma sau pe urmele cuiva (sau a ceva) = pe unde a fost, a existat, a trecut cineva (sau ceva). (De) pe urma... = din cauza, ca urmare a..., drept consecință a... ♢ Loc. vb. A fi pe urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări. ♢ Expr. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a avea calitățile, defectele, apucăturile, comportarea (bună sau rea a) cuiva, a semăna cu cineva (în comportare); a imita pe cineva. A pierde (sau a nu mai ști, a nu mai da de) urma (sau urmele) cuiva = a nu mai ști nimic despre cineva. Nici urmă sau fără urmă (de) ... = deloc, nici un pic. A da de (sau a găsi) urma (sau urmele) cuiva = a obține unele date cu privire la o persoană pe care o caută. 2. Punct sau stadiu final; sfârșit. ♢ Loc. adj. Din (sau de pe) urmă = a) de la sfârșit, ultim; b) precedent. Din urmă = a) din spate, dindărăt; b) de la locul unde a rămas. ♢ Loc. adv. În urmă = a) în spate, îndărăt; b) mai târziu, apoi; c) mai de mult. Pe urmă = mai târziu, ulterior. (Până) la urmă = la sfârșit de tot. În cele din (sau de pe) urmă = la sfârșitul unui șir, unei succesiuni; în sfârșit. ♦ Loc. prep. În urma... = a) în spatele, după..., la sfârșitul...; b) drept urmare, datorită... De pe urma... = după moartea cuiva, drept moștenire de la cineva. ♢ Expr. A rămâne în urmă = a se lăsa întrecut de alții pe drum sau în activitate, în muncă. A fi (sau a merge, a rămâne) în urmă = (despre ceas) a merge mai încet, arătând o oră mai mică decât cea oficială. La urma urmei (sau urmelor) = în cele din urmă; în definitiv; în concluzie. ♦ (Înv.) Urmare, consecință, rezultat. 3. (Mat.) Punct în care o dreaptă intersectează o anumită suprafață. ♦ Dreaptă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. – Lat. *orma.

ÚRMĂ

s. 1. (fig.) pistă. (Se află pe o ~ falsă.) 2. întipărire, tipar, (fig.) amprentă. (Picioarele lăsau ~e adânci în noroi.) 3. v. dâră. 4. v. relicvă. 5. semn. 6. v. cicatrice. 7. (fig.) umbră. (Nici o ~ de tristețe.) 8. v. sfârșit.

ÚRMĂ

s. v. consecință, efect, repercusiune, rezultat, urmare.

úrmă

s. f., g.-d. art. úrmei; pl. úrme

ÚRM//Ă ~e

f. 1) Semn lăsat de cineva sau de ceva pe o suprafață oarecare. ~e de animal. ~ de tractor. ~a unei lovituri. ♢ A da de ~ a dispune de informația necesară. A-i da (cuiva) de ~ (sau a ști de ~a cuiva) a găsi locul unde se află cineva. A nu-i (mai) da (cuiva) de ~ a nu mai avea nici un fel de date despre cineva. A dispărea fără ~ a pleca fără a lăsa vreun indiciu despre sine. Nici ~ de... deloc; nici un pic. 2) Fază de la sfârșitul unei acțiuni sau al unui fenomen. ♢ ~a alege un lucru poate fi apreciat just numai la sfârșit. Ceasul din (sau de pe) ~ ultimele clipe din viață. La ~ a) cel de pe urmă; ultimul; b) în încheiere; la sfârșit. La ~a ~ei (sau ~a ~elor) în definitiv. În cele din ~ (sau până la ~) în (la) sfârșit. În (sau din) ~a cuiva (sau a ceva) în (sau din) spate, îndărătul cuiva (sau a ceva). Pe ~ mai târziu; ulterior. A rămâne (sau a fi) în ~ a) a nu se putea ține de alții; a merge mai încet; b) a se prezenta mai rău decât alții într-un domeniu de activitate. [G.-D. urmei] /<lat. orma

úrmă (-me),

s.f. – 1. Dîră, semn. – 2. Călcătură. – 3. Vestigiu, amprentă. – 4. Puncte, măsură a piciorului și a încălțămintei. – 5. Loc de obîrșie. – 6. Rezultat, consecință. – În urmă, în spate, apoi; la urmă, la sfîrșit, la sfîrșit de tot; pe urmă, apoi, mai tîrziu. – Mr., megl. urmă. Origine incertă. Coincidența cu it. orma și cu alb. gyurmë arată că-i vorba de un cuvînt vechi. Ar putea fi gr. ỏρμή, care apare cu sensul de „impuls”, dar care ar fi putut însemna și „impresie”, ca ỏρμάω „a presa, a exercita o presiune” (Cihac, II, 721; Schuchardt, ZRPh., XX, 252; cf. Pușcariu 1835, și împotrivă Meyer 142). După Diculescu, Elementele, 463, dintr-o formă ionică ỏὐρμή. Altă explicație, care se menționează mai des, din gr. ỏσμή „miros” (Diez, I, 296; Densusianu, Hlr., 201; Roesler 577; Tiktin; Philippide, II, 740; REW 6112; Rohlfs, EWUG, 1557; Rosetti, II, 69), este mai greu de admis (cf. rezultatele fonetice și semantice semnalate mai inainte față de ven. usmar, v. fr. osmer, sp. husmear, port. husmar), cf. adulmeca. În realitate, toate rezultatele cu r se bazează în mod clar pe sensul de „călcătură vizibilă”, în timp ce der. cu s indică ideea de „miros”, în așa fel încît diferența fonetică ar putea indica desigur o diversitate de origini. Der. urma, vb. (a veni după; a continua; a rezulta, a proveni; a frecventa, a studia; a succede); urmărelnic (var. urmăretic), adj. (se zice despre oile care rămîn în urmă mereu); urmări, vb. (a merge pe urmele cuiva, a goni, a fugi după; a observa, a fixa, a reclama, a chema în justiție), cu sensurile fr. poursuivre; urmăritor, s.m. (persoană care urmărește); urmaș, s.m. (descendent, progenitură; moștenitor al tronului); urmatic, adj. (Olt., care e cel mai tînăr dinte frați); următor, adj. (care urmează); urmi, vb. (a moșteni), înv. – Din rom. provin rut. urma (Candrea, Elemente, 400), și poate, rut. húrma, húrba „buluc, în grabă”, pol. hurm „turmă” (cf. Berneker 378).