carábă (carábe),
s.f. –
1. Fluier. –
2. Tubul cimpoiului. –
3. Femur. Pare a fi
vorba de un cuvînt
balcanic, din
fondul tracic.
Coincide cu sb.
karabe „
fluier”,
carabatak „
partea de
sus a
pulpei de
pasăre”; însă nu se
poate explica prin sb. (
cum susțin DAR și Scriban),
deoarece este
împrumut în sl. și
datorită răspîndirii
rom. a cuvîntului și a der.
săi. În
plus, este cuvînt care a
proliferat și în gr.,
fără ca
rădăcina să
aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „
lăcustă”; ϰάραβος „
definitie/gândac">gîndac” și, mai tîrziu, „
navă”, care, după Boissacq 411,
trebuie să fie cuvînt
străin în gr.; ϰαρβατίνη „
învelitoare de
blană pentru picioare”, a
cărui origine este
necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „
mașinărie de
aruncat sulițe”. Toate
aceste cuvinte s-
ar putea explica pe
baza unui cuvînt
străin (
probabil trac), cu
sensul de „
tulpină”,
apoi devenit „
picior”, și
poate în
legătură cu gr. ϰάλαμος. lat.
calamus. Acest
ipotetic *
caraba nu
poate fi gr.,
căci rezultatul rom. al lui
b intervocalic ar fi
fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se
cuvine să-l
atribuim fondului primitiv balcanic.
Animalele care au
primit nume derivate de la acest cuvînt, se
caracterizează, toate, prin
faptul că au
multe picioare; ϰάραβος „
navă” (lat.
carabus, de unde sp.,
cáraba, carabela, cf.
rom.
corabie) se
explică prin
aspectul bărcii cu
definitie/vâslă">vîsle, care are o
oarecare asemănare cu un gîndac.
Trecerea semantică de la „
fluier” la „
os” și „
picior” este
firească, cf. lat.
tibia, fr.
flûte,
rom.
fluier și
ciolan. Der.
caraban, s.m. (
nasicorn);
carabană, s.f. (
nasicorn;
femur);
cărăbăni, vb. (a o
întinde, a
fugi, a
dispărea; a da
lovituri), cuvînt pe care
Pascu,
Etimologii, 63,
DAR și Scriban
îl pun în
legătură cu
caravană,
ipoteză imposibilă istoric și
fonetic și care
trebuie să se
interpreteze ca „a
pleca pe
picioare”, cf. fr.
carapater;
cărăbăneală, s.f. (
fugă,
plecat);
carabete, s.m. (
larvă de
definitie/țânțar">
țînțar sau
definitie/tăun">
tăune), pe care Diculescu,
Elementele, 489,
îl pun în
legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf.
-ete, cf.
cărete. Din
același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s.m. (
insectă, Melolontha
vulgaris),
format cu suf.
-uș (mr.
cărăbuș, megl.
carabatšcă, cf. bg.
karabacka, care
trebuie să
provină din
rom.), și care
prezintă un
paralelism perfect cu gr. ϰάραβος.
Pentru acest cuvînt
rom. s-au
sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286
pleacă de la lat.
scarabaeus (
sard.
carrabusu, piem.
rabastabüsa, cf. REW 1225),
despre care
presupune că s-a
contaminat cu lat.
buscus „
pădure”, și
propune de
asemenea o
legătură cu
alb.
karabuš „
rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi,
Etimologii). REW 1671
presupune un lat. *
carabus, pe care el
însuși îl califică drept incert cu acest
sens, și care n-
ar fi
dat rezultatul rom. Scriban
îl leagă direct de lat.
scarabaeus, și Diculescu,
Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu
finală expresivă. În sfîrșit,
DAR leagă acest cuvînt cu
cărăbaș,
fără să fie
clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai
sigur să nu
îl separăm de
caraban sau
carabete;
caz în care și
alb.
ar proveni din
rom. Var.
caradașcă, s.f. (
nasicorn)
indică o
contaminare a lui
cărăbuș cu
rădașcă. ♦
Caravani, s.m. pl. (
pantaloni tipic orientali), din bg.
karavani (
DAR) și
caravei, s.n. (
par,
băț),
folosit în Olt.,
par a fi în
legătură cu
același cuvînt
primitiv,
fără îndoială prin
intermediul sl. ♦
Carîmb, s.m. (
drug de
loitră în care
intră spetezele carului;
parte a
cizmei care
îmbracă piciorul de la
genunchi la
gleznă, în Bucov. și
Maram.,
băț pentru a
măsura laptele muls)
face parte din
aceeași familie, și
reprezintă același cuvînt cu
infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și
glosa lui Hesiquio ϰαράμβος,
citată de Capidan,
LL, II, 224).
Ipotezele în
legătură cu
originea sa sînt și mai
numeroase decît în
cazul lui
cărăbuș; din mag.
karina (Cihac, II, 487); de la
carri umbo (Philippide,
ZRPh., XXXI, 302); din sl. *
karǫbŭ „
coajă”,
provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand,
Jb, XVI, 222); din sl.
korubati „a
dezghioca” (Miklosich,
Et. Wb., 132); din lituan.
karābas (Scriban,
Arhiva, 1921, p. 238); din lat.
calamulus cu un
b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *
cărîmlu (Pușcariu,
Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această
ipoteză,
admisă de Densusianu,
GS, 363;
Candrea și
DAR,
prezintă mari dificultăți fonetice (Cf.
Graur,
BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan,
LL, II, 224-7, bazîndu-se pe
glosa lui Hesiquio
menționată,
crede că este
vorba de un cuvînt
anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf.
încăibăra.