s. (înv. și reg.) ogradă, sălaș, (reg.) coșar, cotârlete, obor, ocol, palancă, plasă, saia, târlă, țarc, voreț, (Mold. și Transilv.) pătul, (Transilv., Ban și Mold.) poiată, (prin Mold.) serai, (Ban.) ștalog. (~ de oi.)
n. 1) Loc îngrădit (și acoperit) pentru oi și capre; ocol. 2) Construcție speci-ală unde se țin vitele; grajd. [Sil. sta-ul] /<lat. stab[u]lum
s.n. – Grajd. – Var. stau(r). Lat. stablum, formă populară, în loc de stabulum (Pușcariu 1640; REW 8209), cf. it. stabbio, prov. estable, fr. étable, cat. establa, sp. establo, port. estrabo, ngr. σταύλος. Var. staur, din pl. lui stau, stauri (Candrea). – Der. stauină, s.f. (Munt., loc potrivit pentru țarc), din lat. *stabŭlῑna (Lacea, Dacor., II, 624), sau mai probabil de la stau, cu suf. -ină, cf. pescuină, vizuină. – Din rom. provin în mag. stál, istál, stár (Drăganu, Dacor., VII, 199).