cuvînt (cuvínte),
s.n. –
1. Termen,
vorbă. –
2. Vorbit, taifas. –
3. (Înv.) Discurs. –
4. Verb, învățătură a religiei. –
5. (Înv.)
Știre,
veste, noutate. –
6. Proverb, zicală. –
7. Ordin, dispoziție. –
8. Făgăduință, promisiune, siguranță. –
9. (Înv.)
Răspuns, lămurire. –
10. (Înv.) Dispută, controversă. –
11. Rațiune, motiv,
cauză, pricină. – Mr. (
cuvendă), istr.
cuvint. Lat.
conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194;
DAR; Philippide, II, 638; Densusianu,
GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte
limbi romanice cu un semantism
foarte diferit; pentru sensul
rom., cf. și
alb.
kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl.
sŭborŭ „reuniune” și sb.
zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe
unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond
comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În
rom. este cuvînt
general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28,
asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der.
cuvînta (istr.
cuvîntu), vb. (a vorbi, a
grăi, a
spune; a
sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și
DAR îl consideră a proveni
direct din lat.
conventāre, cf.
alb.
kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω;
cuvîntător, adj. (care vorbește, care
poate vorbi; rațional;
chibzuit);
necuvîntător, adj. (
fără grai, care nu
poate vorbi;
fără rațiune, animalic);
cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu
rațiune);
cuvîntătorie, s.f. (înv., elocință);
cuvintelnic, s.n. (înv., dicționar, glosar);
precuvîntare, s.f. (prefață), înv., formație literară pe
baza sl.
prĕdŭslovije (Candrea). Cf.
binecuvîntare.