fúgă (fúgi),
s.f. –
1. Alergare, goană. –
2. Cursă. –
3. Părăsire grabnică, evadare. –
4. (Adv.)
Iute, rapid, în goană. – Mr., megl.
fugă, istr.
fuge. Lat.
fŭga (Pușcariu 663; Candrea-Dens., 667; REW 3548;
DAR), cf. it., cat., sp.,
port.
fuga. – Der.
fuga, vb. (Trans. de
Vest, a
alunga), care
ar putea reproduce și lat.
fugare (
DAR), cf. mr.
fugare, sp.
fugar;
fugaci, adj. (
iute la
fugă, rapid), care
poate reprezenta și lat.
fŭgācem (Candrea-Dens., 688;
DAR; cf. împotrivă
Graur,
BL, II, 10),
dar care este mai
curînd un der. cu suf. -
aci, ca
trăgaci, stîngaci, etc.;
fugar, adj. (fugitiv);
fugar, s.m. (
fugit, evadat;
armăsar; potîrniche
albă, Tetrao lagopus);
fugarnic, adj. (fugitiv), creație poetică și artificială);
fugaș, s.m. (fugitiv);
fugăreț, adj. (
iute la
fugă), prin transpunere a fr.
fougueux , înv.;
fugos, adj. (
iute la
fugă);
fugău, s.m. (potîrniche
albă, Tetrao lagopus; varietate de țînțar, Hydrometra paladum), cu suf. -
ău (după
ipoteza puțin probabilă a lui Drăganu,
Dacor., V, 362, din încrucișarea lui
fugi cu mag.
fogoly „prizonier”). Cf.
fugi.